De cele mai multe ori, scriu sub impulsul provocat de o amintire ce ma viziteaza, un dor ce ma transforma, o piesa care imi face sufletul sa vibreze.
Nu este cazul aici. Totul porneste de la o dedicatie, care nici macar nu imi e adresata.
Asa ca imi aduc aminte de o intamplare in trei prieteni. Intr-un bar plin de… ascultatori neavizati de ceea ce va urma. Ascultatori de valorosi, minuni, mezeluri, animale. Al caror ghinion s-a petrecut la terminarea primei sticle de vin rosu de pe masa. Cu piesa urmatoare. Pe „repeat”. De foaaaarte multe ori. Si, cu toate ca melodia imi spune multe altele, de atunci, de cate ori o ascult, nu pot sa nu zambesc. La gandul ca atunci, probabil pentru prima oara, ei au fost cei care s-au simtit copaci fara padure…
Inexprimabil 
servus…
fara cuvinte despre Tatiana Stepa… este interesanta insa deslusirea asta a modului in care amintirile ni se lipesc prin ceva comun de intimplari contradictorii… 🙂
toate cele bune!
@ flavius
Da, e o amintire vesela si draga sufletului meu. Cu toate ca piesa nu e (chiar deloc) vesela.
Maestre, stii ca noi ne dedicam multe, mai bune sau mai putin bune. Dar nu cred ca Mistretul e chiar de noi, asa cum o simtea acel OM noi nu o simtim nici macar pe jumatate. Si daca nici noi nu o simtim… Iti propun, totusi, sa ne luam inima in dinti si impreuna sa pornim un ciclu al amintirilor astora. Ar iesi un bestseller :))
@ Nevermore
As prefera sa povestim ceea ce va fii de acum incolo. Din cand in cand e bine sa iti amintesti… doar sa nu traiesti in trecut.
Piesa asta e absolut perfecta 😉
Amintiri din viitor? SF-ul nu e chiar genul meu, stii bine. Nu traieste nimeni in trecut, daca prin depanarea unor amintiri obtii efecte si trezesti atitudini, este doar consecinta impartasirii unor experiente – nicidecum a unei blocari, voite sau nu, intr-un anumit timp.
@ M
Pentru stresat manelisti, te asigur eu, este perfecta. Crematory si Rammstein sunt depasiti cu mult…
@ Nevermore
Eu ziceam de trairile viitoare, pe aceasi tema. Nicidecum de amintiri din viitor. Iar nu ne-am inteles…
Pai nu ne-am inteles, e mai placut asa :))). Ne intelegem la un pahar de vin. Si nu mai minti lumea…
Atunci cand au ochii goi, gurile cascate cu buze zbatandu-se sa prinda „o bucatica” de oxigen, cand degetele de la maini le sunt vinete de crispare si sub unghii simt impunsaturile aschiilor de lemn smulse din mese, cand trupurile li se strang in convulsii hilare si uneori chiar inspaimantatoare… nu stiu, dar sa spui despre cei in asemenea stari ca sunt stresati mi se pare o dovada prea mare de ingaduinta. Eu credeam ca se numeste agonie.
@ Nevermore
Bre, nu stiu cat de stresati erau, cert e ca au inteles sentimentul indus de melodie. The hardcore way… 😛