„Love’s Secret” – William Blake

Never seek to tell thy love,
Love that never told can be;
For the gentle wind doth move
Silently, invisibly.

I told my love, I told my love,
I told her all my heart,
Trembling, cold, in ghastly fears,
Ah! she did depart!

Soon after she was gone from me
A traveller came by,
Silently, invisibly,
He took her with a sigh.

Probabil sau posibil?

Ma suna G. Eu, corporatist, la munca, bagat pe net in cautare de competenta in Romania… nu radeti, nu lucrez la o revista umoristica. Zice: „Auzi, tu esti (…) cu aia mica?”. Eu „?!?!?!”. WTF? Dupa doua intrebari ajutatoare, ma lumineaza si pe mine de cine vorbeste, eu inca eram marcat de chestiile mele, turnarea fontei nu e un subiect care sa te puna intr-o stare deosebit de romantica.

Acu’, ca idee, ce puteam sa zic? Principial vorbind. Realitatea e una singura, dar… care e raspunsul corect? Politic corect… Hmmm! Nu imi place sa mint… da’ si „gentleman” ma consider (bine, sinonimul gasit de o fatuca la un moment dat la notiunea asta a fost „fraier” 😛 ). Asa ca… ma rog, zic „Nu”. Ca de, nu se face sa zici „probabil” sau „posibil” la o intrebare directa, mai ales ca vine de la un prieten.

Ideea e ca s-a ales prafu’ de cautarea de turnatorii… si daca tot sunt bulversat, macar sa dau si eu cu intrebarea in eter: cum e corect? cum e bine? protejezi ceva? care sunt principiile valabile cand te lovesti de o intrebare de genul?

As pune un sondaj, dar mi se pare fad, fara substanta. Daca aveti pareri, va astept.

Deci „nu”, da?!?!?!

Nu! Nu se mai poate…

Pentru ca minti extrem de frumos…

Pentru ca taci…extrem de mult!

Pentru ca maine nu o sa te vad… din nou!

Pentru ca nu vrei decat sa te joci, inchisa in turnul tau de abanos.

Pentru ca ti-am oferit totul, si tu ai spus ca vrei altceva.

Pentru ca, atunci cand cobori din turnul ala si te porti uman, a doua zi te razgandesti.

Pentru ca… esti a altuia, oricum…

Posibil raspuns

Ma intrebai, parca odinioara, ceva. Pe atunci, zorile continuau sa imi zambeasca, poarta sufletului meu era larg deschisa si zeita Fortuna era inca indragostita de mine.

Ulterior, la urmatoarea intamplare a aceleiasi intrebari, visatorul din mine, desi bolnav de unica boala incurabila ce duce spre nemurire, a raspuns la fel.

Intre cele doua momente din viata mea s-a asternut tacerea inimii tale.

Despre iubire si alte nenorociri…

Iubirea e una din acele chestiuni care ti se intampla, pur si simplu. Chiar daca nu iti doreai si ti-ar fi fost mai bine fara.

Si din acel moment, tot ce parea dinainte clar si asezat pe un fagas normal, se schimba radical. Si de obicei acel lucru este… cam toata viata ta, asa cum o stiai.

Atunci incepe nelinistea. Si primele dubii asupra perfectiunii tale 😛

Pentru ca nu exista barbat perfect. Pentru ca uneori suntem greu de inteles, iar alteori (si mai) greu de suportat. Pentru ca suntem niste jucatorii ai sansei, chiar daca pierdem de cele mai multe ori, nu ne putem opri.

De aceea, de cele mai multe ori, femeile au nevoie de o iubire imensa care sa le alimenteze rabdarea de care au nevoie pentru a rezista in preajma noastra. Si atunci cand reusesc acest lucru, devin centrul universului nostru.

„Sometimes the last person on earth you want to be with is the one person you can’t be without” – Jane Austen

Umani?

Suntem umani. Cam asa ar trebui sa fie… cel putin in majoritatea timpului. Dar uneori, manati de impulsuri sau de idei, ne trezim alungati din acest domeniu.

Atunci, desi se intampla rar, putem face altceva, lucruri de care nici nu banuiam ca suntem in stare.Sa dai totul pentru o cauza in care crezi, sa renunti la un prieten pentru un principiu, sa iubesti o himera, sa iei viata de la inceput… cu gandul ca de data aceasta va fi altfel, ca umanul nostru suflet nu o sa ne mai conduca la aceleasi greseli din trecut. Nu spun ca sunt momente neaparat inaltatoare, sa nu ne intelegem gresit. Uneori te cobori, si nu mai esti uman. Si se intampla, din pacate. Si umilinta poate sa fie un sfetnic bun.

Deci nu pot decat sa apreciez fapul ca inca mai sunt oameni in jur care reusesc sa inteleaga si sa ierte umanul.

Va las, dar nu fara o piesa care ilustreaza postul, cu rugamintea sa ma iertati atunci cand nu sunt „dansator”:

The Killers – Human

P.S.

O piesa, un „uman”, o atitudine, niste prieteni (reali sau virtuali). Cam asta sta in spatele acestui post.

P.P.S.

Umanul a revenit printre bloggeri…