„Poveste adevărată” – Corneliu Vadim Tudor

Amurg englez, cu ceaiul translucid

e ora cinci pe un cadran de iarbă

cînd amfore de smirnă se deschid

tăcuţii elfi ai mării să le soarbă

 

Cînd diligenţe vin dinspre infern

chemate prin formule alchimiste

şi cînd pe ţărm năvoadele aştern

sirene reci, cu ochi de ametiste

 

Ce molcom cad fuioarele de spleen

pe cărămida vechilor castele

nervuri din Evul Mediu sanguin

cu şanţ de apă şi cu poduri grele

 

Cu grinzi de palisandru şi gazon

precum un craniu tuns la mînăstire

din halebarda pusă pe blazon

mai curge sînge de email subţire

 

Aici, într-un salon împărătesc

la umbria ferestrei ca armura

păzită-n somn de-un cîine ciobănesc

visează-n leagăn primogenitura

 

Copil vrăjit în băi trandafirii

şi în mătăsuri bleu cu monogramă

un monsegnior curînd îi va sluji

botezul în cristelniţa de-aramă

 

Neprihănit şi fraged ca un zeu

respiră stins în stampa de amiază –

bătrînul dog, cu trunchiul lui de leu

adulmecă-n răstimpuri şi oftează

 

Îl simte de prieten şi stăpîn

ca mîine doar vor hoinări alături

vor umple vadul ciutelor cu fin

vor scutura pădurea de omături

 

Armurier şi gardă îi va fi

îi va aduce iepurii în gură

de cînd aşteaptă el această zi

să aibă un tovarăş pe măsură!

 

Înalţă slavă nobilei femei

care-a avut destinul să îl nască

fără sudoarea zbuciumului ei

murea de-a pururi spiţa lor regească

 

Adie vîntul reavăn în brocard

copilul doarme-n faguri de răcoare

în galionul Soarelui mai ard

napoleoni de aur prin frunzare

 

Amurg englez, contesa s-a trezit

supraveghează cina ce-o să vină

un corn de vînătoare rătăcit

revarsă o nelinişte-n surdină

 

Nelămurită teamă fără rost

un porţelan de Sevres spart aiurea

un ochi zbătut, sau poate somnul prost

ori poate noaptea cotropind pădurea

 

Dar ce se-aude oare în donjon

ce mugete de fiară zbuciumată?

Acolo doarme nobilul cocon

ce tragedie, Doamne, ne e dată?

 

S-a năpustit pe scări în sus, urlînd

frînturi de rugăciune îşi îngaimă

în faţa ei, cu botul sîngerînd

stă dogul mut, încremenit de spaimă

 

Ea într-un fulger scurt şi-a-nchipuit

odorul sfîrtecat în colţi de fiară

o puşcă grea, cu patul aurit

a smuls din panoplia princiară

 

A tras cu sînge rece, de bărbat

mari cheaguri roşii i-au ţîşnit pe rochii

şi-n craniul vietăţii, spulberat

a mai văzut cum lăcrimară ochii

 

Erau întorşi spre ea, în chip ciudat

de parcă fiara aştepta răsplată

un fel de milă fără de păcat

pentru pedeapsa cea nemeritată

 

Dar cine se mai uită la un leş

cînd pruncul sfînt e mort în leagăn, poate?

Cînd porţi blestemul greu de-a fi dat greş

lăsîndu-l pradă balelor turbate?

 

Întredeschisă, uşa tremura

cum zgîlţîia ferestrele vîntoasa!

Argintul picurat din prima stea

îndolia havuzul, iarba, casa

 

Ca prin minune, pruncul este viu

nevătămat şi teafăr se arată

se-apleacă tandru mama către fiu

şi îi sărută fruntea asudată

 

Priveşte-n jur şi vede, în sfîrşit

zăcînd un lup cu beregata ruptă

un scrin zgîriat, covorul răvăşit

mai povestesc de sîngeroasa luptă

 

Albind sub brazda de gazon bogat

îşi doarme somnul, fericit, un cîine

iar peste trupul lui canonizat

un party fără seamăn va fi dat

întru onoarea contelui de mîine…

„Doi zadarnici” – Damian Ureche

Prăpastia aceasta dintre noi
De la un timp se adânceşte foarte,
De la o vreme nu mai suntem noi,
De la o vreme ne hrănim cu moarte.

Femeia mea, iubirea mea, ce rost
Mai are să te pierzi pe căi lactee ?
O, dacă eu poetul n-aş fi fost,
şi dacă tu nu mi-ai fi fost femeie,

N-am fi călcat preasfintele porunci,
Ci rămâneam cu inima curată.
şi ce prieteni am fi fost atunci,
şi ce zadarnici pentru lumea toată !

„Elegie” – Damian Ureche

Ne vom vedea din ce în ce mai rar,
Din ce în ce mai des va bate vântul,
Iar timpul, ca un tânăr arhivar,
O să-ţi păstreze sufletul şi gândul.

Albinele zburând prin telefon
Nu şi-or mai face-n glasul tău prisacă,
Iar gările-n eclipsă de peron
Vor inventa doar trenuri care pleacă

Nu vom sui în fiecare zi
Pe zariştea stelarelor vitrine,
Să ştim ce doruri ni s-ar potrivi
şi care despărţiri ne-ar sta mai bine !

Zăpada moare, berzele răsar,
şi-n hohot vesel râde tot pământul –
Ne vom vedea din ce în ce mai rar,
Din ce în ce mai des va bate vântul !

„Pentru M.” – Edgar Allan Poe

Nu-mi pasă că timpul meu pe pământ
Puţin din pământ a avut
Sau că anii de iubire s-au frânt
În febra unui minut.

Nu-mi pasă că cei disperaţi
Sunt mai fericiţi decât mine.
Dar soarta mea tu o-mparţi,
Trecătorul ce pleacă şi vine.

Nici că izvorul meu de fericire
În lacrimi e înecat
Sau sărutul făr’ de iubire
Ani de iubire-a secat.

Că florile a douăzeci de primăveri
Ce s-au ofilit la-nflorire
Stau, moarte, ale mele poveri
Ce-apasă a noastră răcire.

Nu că iarba poate să-mi crească
Pe mormânt, a doua mea casă.
Sunt un mort condamnat să trăiască
De singurătate, Doamnă, îmi pasă!

„Romanţă negativă” – Ion Minulescu

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit…
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!…

N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!…

Dar n-am putut călători-mpreună…
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună –
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!… Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu „fapt divers”, ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!…

„Caravana” – Virgil Carianopol

Plecase caravana iarăşi
Purtând în sânul ei argint,
Cu străluciri furate parcă
Din ochii celora ce mint.

Şi umbre se-nnodau tăcute
Sub raza nopţii tropicale,
Era de aur călătorul
Şi aurul lucea pe cale.

Era lumin-aşa de multă
Pe fermecatul nopţii chip,
Că strălucea un pic, de lună,
În orice boabă de nisip.

Un beduin, chema în cântec,
Mirajul verzilor savane…
Şi-aşa mergea de greu în noapte,
De parcă el purta în spate
Argintu-ntregii caravane.