Frumoasă eşti, ce mamă oare
ţi-a dăruit surâsul fin ?
Pe două sute de cămile
Te-ar cumpăra un beduin.
Azi nu sunt ocrotit de spaima
Neputincioasă, să te iert,
Dar mâine voi avea prilejul
Să-mi plimb durerea în deşert !
Adio! Spun adio,
Dar nu adio spun.
De obicei adio
Nu-nseamnă rămas bun.
Adio scumpă, scumpă
şi-ncearcă să le spui
Că nu din intâmplare
Sunt paşii mei hai-hui !
Căci pentru un adio
Adânc şi disperat,
Poetul se aruncă
În plin anonimat.
Din mâna ta scrisoarea
Ce nu voi mai primi-o
E cel mai mut, mai tainic
şi cel mai trist adio!
Dacă mă ierţi la deşteptare,
Dacă mă blestemi când te culci,
Pe lacuri negre şi amare
Tot se ridică nuferi dulci!
De veacuri plec, de veacuri pleci,
Noi toţi şi-o singură poveste.
Şi-am strâns atâtea lumi sub ţeste
Şi-am despuiat biblioteci.
Şi toate tainele celeste
Le-am calculat în cifre reci.
De veacuri plec, de veacuri pleci,
Noi toţi şi-o singură poveste.
Noi toţi, şi soarele pe creste,
Noi toţi, şi luna pe poteci,
Noi toţi, şi noaptea care este…
Noi toţi şi-o singură poveste,
De veacuri plec, de veacuri pleci.
De vreme ce, minţiţi, iubim din nou,
Spre-a căuta în celălalt ecou,
Curaj de-o clipă cu furtuni pe mare,
E-un fel de-a ne-mplini prin destrămare.
De vreme ce, căzând în celălalt,
Iar ne devoră setea de inalt,
De unde-avem puteri şi florării
Să luăm de la-nceput această zi ?
De vreme ce, cu-ntârzieri de-argint
Prin nu se ştie care labirint,
Cel ce-a iubit de tot uitat devine
Pe cerul căutărilor de sine.
Singurătatea lumii să nu doară,
Iubirea-i doar o formă mai uşoară !
A mai trecut o zi din viaţa mea
Şi-acuma-n miez de noapte-i plâng sfârşitul;
Dar îmi trimite vorbă Preaslăvitul:
„Cu ce te-ai fi ales, de nu trecea?
În vreme clipa dacă-ncremenea,
Ţi-ar fi rămas în noapte răsăritul…
Şi-n volbură ţi-ar fi rămas zenitul…
Şi slava ta-n gheenă rămânea…
Când trecerea e singura tărie,
A veşniciei nestatornicie
N-o tângui cu plânsul tău nerod;
Ci-ncântă-te că-i clipa trecătoare,
Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod
Şi rodul de n-ar trece, n-ar fi floare”…
Inexprimabil 