Am sa te pierd, candva, in neuitare
In coltul meu de suflet fistichiu
Unde imi pun regretele amare
Si visele, ca tot acol’ le tiu
Si o sa vina vremea cea amara
Iar tu vei fi un vis demult uitat
Regretele or sa aprinda iara
Alunecarea surda in pacat
Amurg englez, cu ceaiul translucid
e ora cinci pe un cadran de iarbă
cînd amfore de smirnă se deschid
tăcuţii elfi ai mării să le soarbă
Cînd diligenţe vin dinspre infern
chemate prin formule alchimiste
şi cînd pe ţărm năvoadele aştern
sirene reci, cu ochi de ametiste
Ce molcom cad fuioarele de spleen
pe cărămida vechilor castele
nervuri din Evul Mediu sanguin
cu şanţ de apă şi cu poduri grele
Cu grinzi de palisandru şi gazon
precum un craniu tuns la mînăstire
din halebarda pusă pe blazon
mai curge sînge de email subţire
Aici, într-un salon împărătesc
la umbria ferestrei ca armura
păzită-n somn de-un cîine ciobănesc
visează-n leagăn primogenitura
Copil vrăjit în băi trandafirii
şi în mătăsuri bleu cu monogramă
un monsegnior curînd îi va sluji
botezul în cristelniţa de-aramă
Neprihănit şi fraged ca un zeu
respiră stins în stampa de amiază –
bătrînul dog, cu trunchiul lui de leu
adulmecă-n răstimpuri şi oftează
Îl simte de prieten şi stăpîn
ca mîine doar vor hoinări alături
vor umple vadul ciutelor cu fin
vor scutura pădurea de omături
Armurier şi gardă îi va fi
îi va aduce iepurii în gură
de cînd aşteaptă el această zi
să aibă un tovarăş pe măsură!
Înalţă slavă nobilei femei
care-a avut destinul să îl nască
fără sudoarea zbuciumului ei
murea de-a pururi spiţa lor regească
Adie vîntul reavăn în brocard
copilul doarme-n faguri de răcoare
în galionul Soarelui mai ard
napoleoni de aur prin frunzare
Amurg englez, contesa s-a trezit
supraveghează cina ce-o să vină
un corn de vînătoare rătăcit
revarsă o nelinişte-n surdină
Nelămurită teamă fără rost
un porţelan de Sevres spart aiurea
un ochi zbătut, sau poate somnul prost
ori poate noaptea cotropind pădurea
Dar ce se-aude oare în donjon
ce mugete de fiară zbuciumată?
Acolo doarme nobilul cocon
ce tragedie, Doamne, ne e dată?
S-a năpustit pe scări în sus, urlînd
frînturi de rugăciune îşi îngaimă
în faţa ei, cu botul sîngerînd
stă dogul mut, încremenit de spaimă
Ea într-un fulger scurt şi-a-nchipuit
odorul sfîrtecat în colţi de fiară
o puşcă grea, cu patul aurit
a smuls din panoplia princiară
A tras cu sînge rece, de bărbat
mari cheaguri roşii i-au ţîşnit pe rochii
şi-n craniul vietăţii, spulberat
a mai văzut cum lăcrimară ochii
Erau întorşi spre ea, în chip ciudat
de parcă fiara aştepta răsplată
un fel de milă fără de păcat
pentru pedeapsa cea nemeritată
Dar cine se mai uită la un leş
cînd pruncul sfînt e mort în leagăn, poate?
Cînd porţi blestemul greu de-a fi dat greş
lăsîndu-l pradă balelor turbate?
Întredeschisă, uşa tremura
cum zgîlţîia ferestrele vîntoasa!
Argintul picurat din prima stea
îndolia havuzul, iarba, casa
Ca prin minune, pruncul este viu
nevătămat şi teafăr se arată
se-apleacă tandru mama către fiu
şi îi sărută fruntea asudată
Priveşte-n jur şi vede, în sfîrşit
zăcînd un lup cu beregata ruptă
un scrin zgîriat, covorul răvăşit
mai povestesc de sîngeroasa luptă
Albind sub brazda de gazon bogat
îşi doarme somnul, fericit, un cîine
iar peste trupul lui canonizat
un party fără seamăn va fi dat
întru onoarea contelui de mîine…
Prăpastia aceasta dintre noi
De la un timp se adânceşte foarte,
De la o vreme nu mai suntem noi,
De la o vreme ne hrănim cu moarte.
Femeia mea, iubirea mea, ce rost
Mai are să te pierzi pe căi lactee ?
O, dacă eu poetul n-aş fi fost,
şi dacă tu nu mi-ai fi fost femeie,
N-am fi călcat preasfintele porunci,
Ci rămâneam cu inima curată.
şi ce prieteni am fi fost atunci,
şi ce zadarnici pentru lumea toată !
Şarpe de-ntrebare veninoasă…
Cine azi pe braţul lui te ţine ?
Ce noroc că nu-ţi mai aud paşii…
Te-am uitat. Mi-e tare dor de tine !
Ne vom vedea din ce în ce mai rar,
Din ce în ce mai des va bate vântul,
Iar timpul, ca un tânăr arhivar,
O să-ţi păstreze sufletul şi gândul.
Albinele zburând prin telefon
Nu şi-or mai face-n glasul tău prisacă,
Iar gările-n eclipsă de peron
Vor inventa doar trenuri care pleacă
Nu vom sui în fiecare zi
Pe zariştea stelarelor vitrine,
Să ştim ce doruri ni s-ar potrivi
şi care despărţiri ne-ar sta mai bine !
Zăpada moare, berzele răsar,
şi-n hohot vesel râde tot pământul –
Ne vom vedea din ce în ce mai rar,
Din ce în ce mai des va bate vântul !
Nu-mi pasă că timpul meu pe pământ
Puţin din pământ a avut
Sau că anii de iubire s-au frânt
În febra unui minut.
Nu-mi pasă că cei disperaţi
Sunt mai fericiţi decât mine.
Dar soarta mea tu o-mparţi,
Trecătorul ce pleacă şi vine.
Nici că izvorul meu de fericire
În lacrimi e înecat
Sau sărutul făr’ de iubire
Ani de iubire-a secat.
Că florile a douăzeci de primăveri
Ce s-au ofilit la-nflorire
Stau, moarte, ale mele poveri
Ce-apasă a noastră răcire.
Nu că iarba poate să-mi crească
Pe mormânt, a doua mea casă.
Sunt un mort condamnat să trăiască
De singurătate, Doamnă, îmi pasă!
N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit…
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!…
N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!…
Dar n-am putut călători-mpreună…
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună –
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!
Şi-atâta tot!… Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu „fapt divers”, ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!…
