Euphoreon – Euphoreon – 2011

Euphoreon e surpriza anului 2011 pentru cronicar. Pentru că e albumul de debut al trupei omonime, pentru că e un duet neozeelandez-german şi, nu în ultimul rând, pentru ca death metal-ul nu face parte din genurile mele favorite.

Mă rog, death metal e o încadrare destul de îngustă, pentru că Euphoreon e o combinaţie de death, black şi power metal, cu accente folk pe alocuri. Dar rezultatul e unul care depăşeşte orice aşteptări, în ceea ce mă priveşte.

Ca recomandări, Eleventh Heaven, Before The Blackened Sky şi From The Netherworld.

Nota 8

Nefiind tocmai domeniul meu, o să cer părerile voastre: Fireflight, Garm, Krossfire, Klausen, BogDan, Nevermore, precum şi a celorlalţi ascultători într-ale metalului.

L.E. Evident, lipsa de lecitină duce la omisiuni. Am uitat cel mai impresionant CV metalist corporatist al anului 2011. Andrei, o părere, ceva?

Anunțuri

Lou Reed & Metallica – Lulu – 2011

De obicei, rubrica cronicarului metalic este pentru albumele care merita atenţie şi nu au parte de ea. În acest caz, e vorba de încercarea de a vă scuti de pierderea unei ore și jumătate în care cu siguranţă puteţi face multe alte lucruri utile, dacă nu plăcute. După Death Magnetic, am spus că Metallica nu poate scoate un album mai prost. Am greşit…

Da, vorbim de trupa care a dat unei lumi întregi Nothing Else Matters şi comunităţii metal Master Of The Puppets. Mai bine spus, de umbra acelei formaţii. Cronicarul metalic anunţă cu regret decesul artistic al unei formaţii iconice a rockului, consfinţită prin apariţia albumului Lulu.

Bloodbound – Unholy Cross – 2011

Se pare că 2011 este un an bun pentru power metal. Unholly Cross este deja al doilea album lansat anul acesta pe care îl apreciază cronicarul metalic. Dacă Symfonia este un super-grup, Bloodbound sunt o trupă suedeză relativ tânără, cu perspective frumoase. Singura problemă a lor e definitivarea stilului propriu, care este mirific, dar nu există. Piesele sunt bune (unele foarte bune), dar poartă amprenta unor trupe mult mai cunoscute: Moria – Blind Guardian, The Ones We Left Behind – Avantasia/Edguy (sau, mai scurt, Tobias Sammet), Reflections Of Evil – Stratovarius, In For The Kill – Iron Maiden, Together We Fight – Hammerfall, In The Dead Of Night – Helloween. Partea bună este calitatea pieselor, care ar merita oricând incluse în următoarele albume ale mai sus pomenitelor trupe. Ba mai mult, unele chiar ar aduce un plus de valoare unor trupe blazate care trăiesc încă din nostalgia fanilor din vremurile lor bune. Ca recomandări, în ordinea numerelor de pe tricouri: Moria, The Ones We Left Behind şi In For The Kill.

P.S.

Bonus, în special pentru urechiuşele sensibile la sonorităţile metalice, o baladă: Brothers of War.

Symfonia – In Paradisum – 2011

În general, aşteptările de la albumele scoase de o super-trupă depăşesc realizarea artistică.

Recunosc, dacă nu exista respectul pentru oamenii din componenţa Symfonia, aş fi renunţat la album după primele patru piese. Dar, când ai în CV-uri trupe ca Angra, Stratovarius, Evergrey, Sonata Arctica, Helloween, Masterplan şi Cain’s Offering, meriţi o ascultare completă.

Era, să zicem, de aşteptat ca prima piesă, Fields Of Avalon, să calce pe urmele unor predecesori cu un succes notabil ca Avantasia. Come By The Hills este un Helloween cu o viteză în minus (Ulrich Kusch fiind tobarul trupei, adică  tot nenea ală care bătea in tobe pe albumele Master Of The Ring şi Time Of The Oath, pentru cunoscători), cu clape de intro care urlă „Stratovarius!”, Santiago pare o piesă de umplutură, iar Alayna este o baladă fără nimic deosebit, lentă, care rupe ritmul albumului. Forevermore este o piesă bună, care convinge că băieţii sunt pe cale de a deveni o forţă notabilă în power metal. Pilgrim Road aduce puţin puţin folk/viking metal, pentru diversitate (au, totuşi, trei finlandezi în trupă, nu se putea fără…). De calitate. Urmează In Paradisum,  piesa care dă numele albumului, nu fără merite. Deşi destul de lungă, nu devine plictisitoare. Părţi corale, solo-uri de chitară, interstiţii reuşite. Rhapsody in Black… ehe, da, aşa se cântă un power metal. Piesa albumului, după mine. Te prinde de la primele acorduri, iar în concerte o să fie un succes garantat. I Walk in Neon, deşi cu influenţă Stratovarius (până la urmă, sunt doi foşti membri Stratovarius în trupă), este o piesă agreabilă. Don’t Let Me Go este  o baladă interesantă, care închide albumul.

Per total, dacă nu eşti deranjat de reminiscentele Stratovarius de care Timo Tolkki, care este şi producătorul albumului, nu poate scăpa, este un album de calitate.

Nota 8

End Of You – Remains Of The Day – 2010

 

La prima ascultare, End of You a fost, alături de danezii de la Volbeat,  una din trupele care la care am avut probleme de încadrare în peisaj. Un rock alternativ cu influenţe gothic/doom metal? Cam aşa pare muzica celor de la End of You, un melanj care, deşi ciudat, sună bine. Eu nefiind un ascultător de alternativ, singurele trupe preferate din apropierea genului fiind Nirvana şi Green Day.

Un album bine legat, piesele curg frumos, partea instrumentală e executată bine, vocalul e din gama deja consacrată de Ville Valo, „cute guy with some voice”. Una peste alta, merită o ascultare. Sau mai multe. Un album care merge lăsat pe fundal dacă aveţi alte activităţi, casnice sau intelectuale. Ca recomandări, Star Parade, pe care o puteţi asculta mai jos, Who Needs to Sleep şi Just Dance.

Nota 7

Van Canto – Tribe of Force – 2010

Un album ignorat de formatorii de opinie metalică din România până la momentul actual, nemeritat aş spune. Este al treilea album al celor de la Van Canto, un album în care trupa arată mai mult decât preluările „a cappella” a unor piese arhicunoscute.

Colaborările cu Victor Smolski şi Tony Kakko, „One to Ten”, respectiv „Hearted”, deşi nu sună rău, nu reprezintă centrul de greutate al albumului. „Rebellion„, preluarea după Grave Digger (cu participarea lui Chris Boltendahl),  se ridică la nivelul originalului, iar pe alocuri îmi sună chiar mai bine. După atâtea apariţii de marcă, totuşi piesele originale sunt cele care dau nota albumului. „Lost Forever”, piesa care deschide albumul, pe care am remarcat-o în avanpremieră, este o alegere cum nu se poate mai inspirată. „Last Night of the Kings”  este o baladă cu iz medieval, beneficiind de un clip inspirat, pe care îl puteţi urmări mai jos. Pentru a treia recomandare o să mă opresc la „Water. Fire. Heaven. Earth.”, o piesă cu influenţe de gothic/symphonic  metal.

Nota 8

Sabaton – Coat Of Arms – 2010

După albumul The Art of War , Sabaton revine pe piața muzicală cu „Coat Of Arms”. Chiar dacă nu se ridică peste nivelul anteriorului album, este totuși un album solid, bine compus, fără inovații stilistice, dar având în vedere că Sabaton sunt în faza de creștere a renumelui, probabil prea multă inovație ar dăuna. O confirmare a unei promisiuni făcute de Art Of War, nimic mai mult, nimic mai puțin.

Temele rămân aceleași, un power metal epic, cu rădăcini în al doilea război mondial. Având în vedere câteva cântece, cred că o să primească cetățenia poloneză onorifică în curând, la cât laudă vitejia polonezilor  😛 . Nu că nu ar avea ce lăuda, dar parcă ce e prea mult strică.

Ca melodii remarcate, Metal Ripper, care îmi sună foarte cunoscut, deși nu am găsit piesa cu care ar semăna din discografia lor, oricum un imn metal frumos; White Death, care ar fi fost prima alegere, dacă nu îmi părea asemănătoare cu Where Were You Last Night a compatrioatei lor Anki Bagger (nu vă grăbiți să-mi lăudați cultura muzicală, eu o știu de la Nightwish 😛 ); A treia piesă ar fi Saboteurs, o piesă antrenantă, catchy, care probabil o să fie intens cerută în concerte.

Nota 7 (dacă vi se pare și vouă că seamănă cele două piese, mai scădeți un punct 😉 )