“Era să fie (Scurt tratat asupra fricii)” – Ion Untaru

O spaimă albă trece prin cuvânt
Țărâna face scurte temeneli
Un fulger izvorât din mii de stele
Prin degete se scurge în pământ

Se spânzură copacii de un cer
Cu marea străvezie de bulboane
Şi pielea încrețita de frisoane
Îţi lasă pururi aerul stingher

Era să fie. Dacă ar fi fost
N-ai mai fi fost aici, acum
Ci dincolo cu totul. Ca şi cum,
Rosturile n-ar mai avea rost

Era să fie. Sute de ocazii
Au făcut balanța să se-ncline
Spre semnul care l-ai trecut cu bine
Dar vezi că mai urmează alte razii!

“Îmi ești nevroză” – Adrian Păunescu

Pedeapsa mea va fi uitarea, îngenuncheat ți-o pregătesc,
Va fi suprema mea jignire, fața de tine, adorato,
Silit sa îmi retrag iubirea ce zi de zi ți-am acordat-o,
Îți voi plăti și aroganța și tot capriciul tău prostesc.

Ma pregătesc de lupta surda, ce eu cu mine o voi da,
Nu pot să mă comport cu tine, de parcă nu ai nici o vină,
Când tu te joci de-a viața noastră și-o calci în tălpi ca o străină,
Cel mai cumplit o să te doară, când va veni uitarea mea.

Cu capu-n pumni, croiesc proiecte și uit instantaneu proiecte,
Ma otrăvește amintirea și mor cu fiecare doză,
Acum, probabil, despărțirea iți pare o paranteza roză
Și toate-aceste insistențe, tu le califici ca abjecte.

Eu dau poruncă minții mele, să uite-aceste subiecte,
Dar, vai, tu-mi ești zidită-n creier, neiertător ca o nevroză.

“Romanţă meschină” – Ion Minulescu

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înșelat!…
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat!…

N-a fost decât un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris în vis,
În cinstea celei mai frumoase fete,
Şi-a-nnebunit de’ndată ce le-a scris!…

N-a fost decât ce nu se poate spune
Decât cu ochii-nchişi şi pe-nnoptat,
În ritmul unui început de rugăciune
Pentru iertarea primului păcat!…

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,
Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva,
N-a fost decât un strop de veșnicie
Desprins dintr-un meschin “et caetera!”…

“Mie” – Mihail Lermontov

Că n-o iubesc şi n-o ador,
Aşa mi-a spus cu nepăsare,
Vrând nesfârșitul să-l măsor
Şi dragostei să-i pun hotare.

Dispreţuindu-i măreţia
O clipă doar, ea-mi dovedi
Că nu pot alunga robia
Ce sufletul mi-l copleşi,

Că nimeni lanţul nu-mi doboară,
Că liniştea mi-e doar atât:
Un glas de heruvim ce zboară
Peste-un infern posomorât.

“Cântec naiv” – Emil Brumaru

Iubita mea îmi poartă scrisorile-ntre sâni
Și e nebună de legat cu funii groase
Şi de adus pe-ascuns la mine-acasă
Şi de ţinut în şir cinci săptămâni.

Zic unii că-i prea mică şi nu ştie
Cum face roua fluturii să moară,
Cât puf există într-o păpădie,
De unde-şi iau motanii scorţişoară.

Dar asta n-are nici o importanţă!
Oh, ea nu conteneşte să mă cheme,
Netrebnica, în fiece vacanţă,
Cu chica spumegând de dulci blesteme!

Şi îmi trimite-un milion de poze
Lascive şi dilii pân’ la ruină,
De-mi vine să sparg melci şi să rup roze,
Căci, Doamne-Dumnezeule!-i virgină.

“Ca un fum de țigară, sufletul” – Adrian Păunescu

Am să-ți spun buna seara și-am sa plec undeva
Unde nu e nimic, numai scrum, numai zaț,
Am sa-ți spun ușurat, am sa-ți spun cu nesaț,
Ce departe vă simt eu de inima mea.

Ușa-n loc va-ngheța și nimic nu va fi,
Ca un fum de țigară voi trece în sus
Unde stelele sunt, unde oamenii nu-s,
Am sa-ți spun buna seara, deși va fi zi.

“Nu serviți o cafea, nu doriți un fistic?”
Nu doresc decât drumul spre cer, fără voi
Și sa nu ma mai trageți nicicând înapoi.
Bună seara pe veci, cred c-aşa am sa zic.

Bună seara din nou, buna seara adânc,
Doamne dragi, domni stimați, eu am treabă, eu plec
Și pe urma aici e un fum de mă-nec
Nu-nțeleg de ce parcă…îmi vine sa plâng.

Doar atât am rămas, o vuire și-atât,
Și plămânii de-atâta strigare se rup,
Bună seara frumos, bună seara urât,
Ca un fum de țigară mi-e sufletu-n trup.