Iubirea e una din acele chestiuni care ti se intampla, pur si simplu. Chiar daca nu iti doreai si ti-ar fi fost mai bine fara.
Si din acel moment, tot ce parea dinainte clar si asezat pe un fagas normal, se schimba radical. Si de obicei acel lucru este… cam toata viata ta, asa cum o stiai.
Atunci incepe nelinistea. Si primele dubii asupra perfectiunii tale 
Pentru ca nu exista barbat perfect. Pentru ca uneori suntem greu de inteles, iar alteori (si mai) greu de suportat. Pentru ca suntem niste jucatorii ai sansei, chiar daca pierdem de cele mai multe ori, nu ne putem opri.
De aceea, de cele mai multe ori, femeile au nevoie de o iubire imensa care sa le alimenteze rabdarea de care au nevoie pentru a rezista in preajma noastra. Si atunci cand reusesc acest lucru, devin centrul universului nostru.
“Sometimes the last person on earth you want to be with is the one person you can’t be without” – Jane Austen
RSS - Posts
“rabdarea de care au nevoie pentru a rezista in preajma noastra” Oh, da.
Jane Austen, one of my favs. Frumos
@ M
Mda, vorba cantecului – “sometimes is hard to be a woman”.
“Dubiile asupra perfectiunii noastre”!? Daca suntem perfecti tocmai prin imperfectiune? Si ca sa ne mai contrazicem, ca stii ca imi place, cu sau fara rabdare femeia este centrul universului nostru.
@ Nevermore
Rabdarea, ca rabdarea, dar fara iubire, tot centru universului ar ramane?
Referitor la perfectiunea prin imperfectiune, ramanand in spiritul polemic, cred ca poti mai mult decat atat…
In principiu da femeia ar ramane centrul universului, pentru ca omul este animal inzestrat cu ratiune. Dar, ca orice animal, de multe ori cedeaza instinctului. Intr-o forma de a fi a lucrurilor, privita ca “normal” de marea majoritate, instinctul indreapta barbatul catre femeie si femeia catre barbat. Diferenta este ca barbatii sunt mult mai instinctuali, mult mai indreptati catre teluric, ceea ce automat confera femeii o putere mai mare. Fara dragoste, dar datorita instinctelor, ea il va domina pe barbat, fiindu-i centru al universului.
Despre perfectiune? Cred ca ajunge sa spun ca ceea ce este perfect isi este suficient. Nu mai are nevoie de nimic, nu mai doreste nimic, isi opreste cautarea. Perfectiunea prin imperfectiune? Ca entitate imi cunosc lipsurile, caut sa le acopar, lupt cu mine insumi pentru asa ceva. Stiu ca nu voi atinge niciodata perfectiunea, poate chiar nu imi este dezirabila datorita suficientei de care vorbeam (suficienta care in final duce la decadere si involutie)… dar cu fiecare pas facut in cautarea perfectiunii simt gustul dulce al cautarii, al realizarii, al eforturilor rasplatite. Acele momente pot echivala cu perfectiunea. Manusa a fost aruncata… stiu ca poti mai mult!
@ Nevermore
Eu iti spun de iubire, tu o dai cu instictele… nu ne-am inteles
Fara iubire, care sa o motiveze in protejarea barbatului, femeia devine un pradator. Unul feroce, din ce am vazut.
Perfectibilitate da, dar nu perfectiune. Bine ti-ai revenit!
“Rabdarea, ca rabdarea, dar fara iubire, tot centru universului ar ramane?”. Raspunsul la intrebarea pe care mi-am permis sa imi utilizez copy-paste-ul il gasesti mai sus. Diferenta dintre intrebare si raspuns este putin mai mare ca cea de la pamant la cer
. Oricum, sentimentele (inclusiv iubirea) se nasc din instinct. E o discutie lunga si ora inaintata. Voi cauta sa ating si perfectiunea si perfectabilitatea cu prima ocazie. Dar… revino-ti. Si multumesc! 
@ Nevermore
Anytime, my friend, anytime… soon
Ok, perfectiunea prin imperfectiune si perfectibilitatea… Hai sa incercam o privire dintr-un unghi oarecum abstract dar cat se poate de logic. Spuneam ca perfectiunea isi este suficienta siesi. Dar in acelasi timp, din punct de vedere uman, ne este imposibil sa o atingem. Perfectiunea prin imperfectiune, in mod cert diferita de senzatia de perfectiune absoluta, ii este accesibila omului prin cumularea a doua conditii. Dorinta de perfectibilitate si acceptarea imposibilitatii de a fi perfect. Din momentul in care pasim pe calea perfectibilitatii facem erori, devenim confuzi, ne pierdem uneori drumul. Dar atunci cand revenim pe cararea stabilita, cand atingem un anumit nivel prestabilit, perfectiunea prin imperfectiune este atinsa. Toate cunostintele, senzatiile (plus acceptarea faptului ca nu poti trece de o limita – aceea a perfectiunii prin imperfectiune) nu se datoreaza perfectiunii ci urmaririi neobosite a perfectibilitatii si insusirii, respectiv corectarii, erorilor facute. Perfectiunea prin imperfectiune am putea considera ca ne confera un bagaj mai larg de cunostinte si senzatii exclusiv prin prisma experientelor traite. Concluzia: Perfectiunea absoluta nu greseste niciodata, pe cand cealalta tipologie se naste tocmai din existenta erorilor si a indreptarii lor. Daca tot nu esti satisfacut… (va urma).
@ Nevermore
Mda, inteleg ce vrei sa spui. As avea totusi cateva obiectii, una legata de forma (perfectiunea nu suporta grade de comparatie) si alta legata de fond (nu urmarim perfectibilitatea, ci perfectiunea, ea este de neatins, dar ne atrage). In rest, numai de bine. Spor!
Pai…ca sa raspund la obiectiuni…. discutam despre doua tipuri de perfectiuni, nu le comparam. Credeam ca se intelege din start, perfectiunea absoluta nu are termen de comparatie, corect… adr poate reprezenta un element la care sa te raportezi. Ipotetic. In al doilea rand, nu urmarim perfectibilitatea ci perfectiunea? Chiar crezi? Urmarind un scop, ceea ce te-ar putea aduce mai aproape de realizarea lui devine un scop secundar. Stii ca perfectiunea prin imperfectiune – ca sa pastram nota – se poate atinge prin perfectibilitate? Inseamna ca urmaresti si perfectibilitatea. Multam fain si pentru urare, in curand o sa iti scot peri albi cu un nou fragment
@ Nevermore
Eu spuneam de “perfectiune”, cum ca nu ar avea grad de comparatie. Daca spui “perfectiunea absoluta”, mie imi se pare ca deja i-ai aplicat un grad de comparatie. Superlativ absolut.
Referitor la a doua parte, daca vreau sa ajung “undeva” (perfectiunea), apuc pe un “drum” (perfectibilitatea). Am spus “urmarim”, nu “urmam”. Drumul nu este un scop in sine, il urmez doar pentru a ajunge undeva. Urmaresc scopul, urmez drumul… sper ca am fost mai clar de aceasta data.
De ce insisti sa imi schimb parerea despre tine? Teoretic, si am admis, perfectiunea nu suporta grad de comparatie. Dar, din moment ce m-ai pornit sa teoretizez, trebuia sa facem disocierea intre cele doua tipuri de perfectiune. Si gresesti spunand ca drumul nu este un scop in sine. Pentru a atinge acel summum
reprezentat de perfectiune (cea prin imperfectiune, normal) trebuie sa parcurgi niste etape… fiecare etapa a acestui drum, atingerea finalului ei, devine un tel in sine. In cazul in care ai uitat, drumul nu este deloc usor. Si atunci cand te simti coplesit si gata sa renunti iti stabilesti un punct mult mai apropiat pe care sa il atingi – acest punct devine un tel in sine, mult mai apropiat ca telul initial. (De parca nu ai fost pe munte si desi frant de oboseala iti spuneai “sa ajung macar la urmatoarea cotitura; sa opresc in primul luminis”…). Sper ca imi permiti sa inchei… q.e.d. pfffffffff
.. sa ajung la primul izvor..
(scuzati intreruperea.. continuati
)
@M cred ca primul izvor era un pradator feroce
)
@ inexprimabil: decat sa iti musti pumnii mai bine scoate-ti palaria
@Nevermore Nu cel din avatarul tau, that’s for sure
@M Clar, ala e un urlator feroce. Ma intreb unde e inexprimabil…
@Inexprimabil Plangi?
@ Nevermore
Nu, nu am venit sa imi scot palaria. Si plang doar cand vad cat de “perfectiune absoluta”* ai ajuns.
Nu zic ca un obictiv maret nu poate avea obiective intermediare. Dar drumul pana la acele teluri intermediare nu este scop in sine (nu imi place sa ma repet, dar sunt nevoit).
* a se citi “agramat” (n.a.)
@ M
Primul izvor este de obicei cel mai de sus…
Si pana acolo, te mananca avatarele de “nevarmori”
Domnilor, vad ca ma cam luati peste picior
Era vorba despre un banal izvor, care se gaseste la tot pasul (mai mare sau mai mic), cu mici exceptii (de ex. Muntii Piatra Craiului 
)
Si cu asta, basta pe tema asta
@ inexprimabil
))). Cum zice romanul… whatever. Si nu ma mai ameninta ca stergi comentariul!!
Vad ca pana sa ajung la paharul pe care mi l-ai pregatit ai mai citit dictionarul… Pana mai ieri imi spuneai ca sunt anagramat
@M
Ma asteptam sa spui orice despre izvoare, dar nu ca sunt banale…
@ M
Domnita, din firea mea nu iau peste picior femeile. In caz ca este de mult uitat, asta era scopul acestui post. Dar, la aceasta ora, este scuzabil.
Sa nu uitam ca ascensiunea inseamna mai mult decat pare…Vis-a-vis de munti, trebuie mentionat ca ceea ce conteaza este piscul, de acolo se masoara inaltimea, pana la nivelul marii. Sau, in cazul dragului nostru Nevermore, sub nivelul marii
Da, intentia era sa iau pe altcineva peste picior…
@ Nevermore
Termenul de “calomnie” poate iti este cunoscut…
Cam atat despre “anagramat”…
Inexprimabil, “afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte…”. Dupa cum vezi, imi este cunoscut termenul. Si nu mi se aplica. Pentru ca afirmatia mea nu va face decat sa te creasca si mai mult in ochii cititorilor. Vor vedea in tine un model de urmat, un om care, cu fiecare zi, mai face un pas pe drumul greu al perfectibilitatii, care cauta sa atinga perfectiunea (fie ea si prin imperfectiune… sau prin citirea dictionarului
)) 
). Observi si tu, deci, ca ai interpretat gresit atat intentia mea cat si reactia celorlalti. Totusi, vazand raspunsul tau catre M nu ma pot opri sa nu suspin cu amaraciune, oricat de mult am incercat sa te educ in acest domeniu, pare ca nu se prinde nimic… Raspunsul corect ar fi fost ca nu iei femeile peste picior, doar pe picior. Sau, in fine, pe genunchi. Sau… mai bine nu mai spun, vei intelege din nou gresit. Dar ti-as gasi o scuza, errare humanum est 
@ Nevermore
…sed perseverare diabolicum.
@nevermore: devii penibil..nu vrei sa cauti mai bine un forum unde sa iti descarci frustrarile??
multumesc in numele tuturor care chiar vor sa citeasca un blog fain, si chestii interesante..
@gbuta: bunul simt mi-a dictat intotdeauna ca atunci cand nu stiu despre ce este vorba sa stau in banca mea, sa tac si sa bag la cap. Nu e cazul tau, cu siguranta.
Subiect inchis.