Nu demult, consideram că a nu putea obține ceea ce îți dorești e “răul suprem”. Între timp, timpul și evenimentele (majoritar neplăcute, ce-i drept…) m-au lăsat cu o senzație de lipsă. La ultimul inventar al sufletului, lipseau visele.
Unele au trecut în realitate, sunt parte din firescul existenței. Altele, așa zis irealizabile, au… plecat.
Nu sunt făcut pentru a mă complace. Și atunci, mă întreb…
… sau “Crematory prezintă noul album Infinity”
Voiam să scriu mai multe, am ascultat albumul, se vrea un “back to the roots”, dar…
Depeche Mode?!?! Are you fucking kidding me?!?!
Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.
Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.
Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.
