Că n-o iubesc şi n-o ador,
Aşa mi-a spus cu nepăsare,
Vrând nesfârșitul să-l măsor
Şi dragostei să-i pun hotare.
Dispreţuindu-i măreţia
O clipă doar, ea-mi dovedi
Că nu pot alunga robia
Ce sufletul mi-l copleşi,
Că nimeni lanţul nu-mi doboară,
Că liniştea mi-e doar atât:
Un glas de heruvim ce zboară
Peste-un infern posomorât.
Nu scriu cu gândul la cineva, vorba unei trecătoare prin colțul ăsta de suflet, “toți avem scheleții noștrii”.
Scriu pentru că ar mai fi de spus puține. Cred că teama de a fi singur, sau dacă preferați, părăsit, bântuie uneori și cele mai cinice suflete.
Nu, nu am devenit melancolic. E doar un sentiment indus de piesa următoare. Cine s-a gândit că o să pun Mariah Carey, rușinică 
“Spaima de a fi părăsit numai muzica ţi-o dă cu adevărat.” – Constantin Noica
Iubita mea îmi poartă scrisorile-ntre sâni
Și e nebună de legat cu funii groase
Şi de adus pe-ascuns la mine-acasă
Şi de ţinut în şir cinci săptămâni.
Zic unii că-i prea mică şi nu ştie
Cum face roua fluturii să moară,
Cât puf există într-o păpădie,
De unde-şi iau motanii scorţişoară.
Dar asta n-are nici o importanţă!
Oh, ea nu conteneşte să mă cheme,
Netrebnica, în fiece vacanţă,
Cu chica spumegând de dulci blesteme!
Şi îmi trimite-un milion de poze
Lascive şi dilii pân’ la ruină,
De-mi vine să sparg melci şi să rup roze,
Căci, Doamne-Dumnezeule!-i virgină.
RSS - Posts